„Marele domnitor Constantin Brâncoveanu a iubit meleagurile Buzăului și acest lucru poate fi dedus din numărul mare de edificii, crame, biserici și mănăstiri, pe teritoriul județului nostru”, susține Ionel Stănuță, consilier la Direcția de Cultură Buzău.
Domnitorul Constantin Brâncoveanu(1654-1714) a fost cunoscut în epocă atât pentru evlavia sa, inconfundabilul său stil arhitectonic, cât și pentru spiritul său întreprinzător, fapt pentru care a fost supranumit de contemporani Prințul Aurului. Cum a făcut însă averea sa fabuloasă?
‘Având un dezvoltat simț al banului, Brâncoveanu a construit în localitățile buzoiene Merei, Sărățeanca, Greceanca, Năeanca, dar și în județul Prahova, la Tohani, Ceptura, Pleașa-Scăieni, crame cu una, două sau patru alveole, fiecare cu câte patru bolți în semicalotă sprijinite pe un stâlp central, în care vinifica producția de struguri din viile lui’, a declarat, pentru AGERPRES, istoricul Marius Constantinescu, doctor în istorie. Originar din comuna Pietroasele, Marius Constantinescu, fost director al Muzeului județean Buzău, a refăcut pe baza documentelor Drumul vinului din vremea celebrului domnitor.
‘Toamna târziu, cam după 15 noiembrie, după al doilea pritoc, încărca vinul din cramele de pe Istrița și Dealul Mare în butii de câte 200 de vedre, circa 2.000 de litri, cetluite, fixate cu chingi de metal, pe care trase de câte două perechi de boi. La producția de vin din zona noastră domnitorul adăuga vinul din cramele pe care le avea la Potlogi, la Novaci, la Brâncoveni și în alte sate ale lui din nordul Olteniei, și forma, astfel, un convoi de 150 — 200 care cu butii, după cum era producția anului, care pleca spre nordul ltaliei. Convoiul era condus de unul din oamenii lui de încredere și era păzit de un detașament de călăreți înzăuați’, a precizat Marius Constantinescu.
Potrivit istoricului buzoian, vinul era vândut pe bani buni la Florența, la Milano, la Veneția și în alte centre din nordul Italiei. Primăvara, înainte de Buna Vestire, pe 25 martie, convoiul se întorcea în țară, una din butiile din convoi fiind plină cu bani de aur, încasați pe vinul vândut. Acesta susține că domnitorul Constantin Brâncoveanu a înțeles că cea mai rodnică folosire a pământurilor din dealurile Istrița și Dealul Mare este cultivarea lor cu viță de vie. Ca urmare, acesta a plantat întinse vii în toată zona Podgoriei Dealul Mare, la Vernești, Urlați și Scăieni, iar la Tohani a defrișat o dumbravă și în locul ei a plantat vie creând celebra podgorie. ‘Plantațiile viticole au fost una din sursele proverbialei mari bogății a lui Constantin Brâncoveanu, supranumit de turci Altân Bei, adică Prințul Aurului sau Prințul de aur’, mai susține Marius Constantinescu.
Domnul valah a găsit de cuviință să consolideze granița nord-estică a Țării Românești prin monumente de arhitectură menite să înfrunte veacurile. La sfârșitul secolului al XVII-lea, în plină epocă creatoare, domnul Țării Românești aflând ‘loc iscusit’, cum scrie în hrisovul său din 1700, împreună cu vel spătarul Mihail Cantacuzino, unchiul său, au ridicat și înzestrat o ctitorie la Râmnicu Sărat, a cărei construcție a fost terminată în 1697.
Potrivit directorului Muzeului municipal Râmnicu Sărat, Marius Niculae, Casa brâncovenească de la Râmnic este compusă dintr-un edificiu central, construit în stilul neoromânesc al secolului XVII, un pridvor amplu și ferestre cu chenare largi, care sfârșesc în arc trilobat. Plastica fațadei amintește de stilul renascentist, la parter se deschid ferestre în plin centru, iar etajul are ferestre drepte. În sala mare, bolțile arcuite au ca punct central de sprijin statui din piatră, printre care și celebra piesă ‘Samson și leul’, aflată în prezent la Palatul Mogoșoaia.
Complexul brâncovenesc de la Râmnicu Sărat stă mărturie unor vremuri înfloritoare din istoria poporului român, dar și rolului strategic pe care l-a avut orașul de pe râul Râmnic.
Mănăstirea brâncovenească de la Râmnicu Sărat a fost zidită în intervalul 1691-1697 și a avut un rol de apărare în dublu sens, militar și spiritual. Radu vel logofăt Greceanu în a sa ‘Viață a lui Constantin Vodă Brâncoveanu’ face o radiografie exactă a rolului și rostului ctitoriei de la Râmnicu Sărat. ‘ … într-acest an al optulea din domnia Măriei Sale, s-au săvârșit și mănăstirea pe care au făcut Măria Sa la târgul Râmnicului, unde se proslăvește Adormirea Născătoarei de Dumnezeu stăpânii nostre, care iar den pajiște și den temelie o au zidit împreună cu unchiul Măriei Sale, Mihaiu Cantacuzino vel spătar, însă mănăstire mare și cuvioasă cu chilii de piatră și cetate împrejur, pentru ca fiind și un loc ca acela de este în calea oștirilor și mai mult a tătarilor. Drept aceea Măria Sa au pus nevoință împreună cu unchiul Măriei Sale, ce s-au zis mai sus, de o au făcut cu tărie, ce multora scăpare și apărare să fie, cu mili întărind-o și cu toate cum se cade împodobind-o, la sfânta și Dumnezeiasca mănăstire de la muntele Sinai o au închinat-o vecinica pomenire’.
La rândul său, istoricul Valeriu Nicolescu, susține că savantul Nicolae Iorga venea deseori la Râmnicu Sărat, doar și pentru simplul motiv de a admira aceste capodopere, pe care marele învățat le considera ‘mari amintiri, opere de artă ce nu se pot lăuda îndeajuns’. Iată cum descrie marele savant biserica brâncovenească: ‘La început un strălucit pridvor.
Are șase stâlpi în față, câte trei pe laturi. Nicăieri ei nu sunt așa de frumoși ca aici. Fiecare aproape își are forma originală, pe lângă cei cu flori, frunze, vițe suitoare, sunt alții pe care se văd foi de dafin ori linii late ca galoanele de aur de pe vechile veștminte. Ușa se deschide într-un cadru sculptat, ca la Colțea, la Sinaia, mai mică aceasta. Iarăși chipurile animalelor simbolice, care înfățișează pe Evangheliști, sfărâmate cu ciocanul, la cele patru colțuri. Inscripția care cuprinde numele lui Mihai Cantacuzino cu al Brâncoveanului a rămas din cauza acestuia din urmă, căci pomenirea lui Mihai, ucis ca hain, a fost osândită de turci și Nicolae Vodă Mavrocordat a îndeplinit osânda. În ea se vede înnoire interesantă: slovele nu se înșiră în linii drepte, ci alcătuiesc arcuri ca pe un văl ce s-ar ține cu mâna de amândouă capetele.
Pronaosul, ‘tinda femeilor’, cuprinde chipul lui Brâncoveanu și altele … naosul e larg și luminos, strănile au unghiuri de exagon. O catapeteasmă de zid, zugrăvită din nou la 1806 de meșterul călugăr Isaiia din Sinai desparte de altarul foarte încăpător, care are în dreapta și în stânga — cum nu mai aflăm aiurea — o proscomidie și veșmântărie, destul de mari. La amândouă, duc uși împodobite cu frumoase și originale sculpturi în piatră’.
În anul 1700, Constantin Brâncoveanu dă un hrisov prin care închină Mănăstirea Râmnicului Sfântului Munte Sinai. Hrisovul, conceput împreună cu boierii divaniți, include două principii care, volens nolens, vor fi urmate de-a lungul timpului și de ceilalți domnitori, poate și datorită crudului blestem cu care este întărit. În actul fundațional, Constantin Vodă Brâncoveanu aruncă asupra urmașilor săi, care nu vor respecta această închinare, următorul înfricoșător blestem: ‘Domnul Dumnezeu să-i judece la înfricoșata lui venire !’. Primul principiu prevedea că Mănăstirea Râmnic se închină Muntelui Sinai, care va primi din venitul general două părți. Cel de-al doilea, scutește mănăstirea râmniceană de toate dăjdiile, numeroase și înrobitoare în acele vremuri, fiind învestită totodată cu numeroase privilegii.
Istoria medievală a Râmnicului va fi influențată în mod fundamental de acest așezământ religios, călăuzindu-se după privilegiile și prestigiul de care se bucura orice mănăstire domnească închinată Sfântului Munte. Fundațiunea Brâncovenească a atras, la rândul său, numeroase danii din partea boierilor mari și mici din zonă, dar a grăbit și stabilirea definitivă a reperelor orașului actual. Decenii de-a rândul, de privilegiile domnești acordate călugărilor ‘mănăstirii nedajnice’ vor încerca să profite și localnicii, negustori sau meșteșugari, care-și vor stabili vadul în apropierea fundațiunii domnești.
De asemenea, la Berca, tot în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, și vel stolnicul Mihalcea Cândescu, împreună cu soția sa, Alexandrina Cantacuzino, și cu fiii lor, Șerban, Mihalcea și Moise, a ctitorit la sfârșitul secolului al XVII-lea o mănăstirea în stil brâncovenesc. Mănăstirea a fost concepută ca o cetate medievală, curtea centrală și biserica fiind împrejmuite cu ziduri mari de cărămidă, asemenea așezămintelor brâncovenești. Totodată, clopotnița era folosită ca turn de observație, iar un tunel subteran permitea retragerea în pădurile din apropiere.
