Scurta carieră de ‘comersant’ a lui nenea Iancu la Buzău, unde în anii ’90 ai secolului al XlX-lea a concesionat Restaurantul Gării, a lăsat urme adânci în istoria târgului de pe râul cu același nume. Clădirea a fost declarată monument istoric, iar în prezent este cel mai modern City Market din zona gării Buzău.
În ‘Istoria literaturii române de la origini până în prezent’, G. Călinescu scrie astfel: ‘Lui Caragiale îi veni gustul, având drept pildă pe Dobrogeanu-Gherea, să se apuce de negustorie.(…) Desigur că la mijloc au fost nevoia și poate dorința de a scandaliza și mustra în chipul acesta societatea’.
În periplul său buzoian, între noiembrie 1894 și noiembrie 1895, I.L. Caragiale a mai fost însoțit de mama soției și de o nepoată a acesteia, care ținea caseria restaurantului. Casa din spatele gării, unde dramaturgul s-a instalat cu familia, a fost și a rămas o clădire anostă, cu parter și un singur nivel, fiind de-a lungul anilor, poate și în amintirea „comersantului”, folosită drept bodegă, un fel de crâșmă-restaurant „la botul calului”. Aici avea nenea Iancu trei odăi și o bucătărie.
Din 1893, după ce cu câțiva ani mai înainte obținuse, prin mari insistențe, numirea ca director al Teatrului Național, Caragiale a început răsunătoarea serie a inițiativelor sale comerciale, în București și la Buzău, unde a luat în antrepriză restaurantul gării.
Chiar dacă G. Călinescu aprecia acest lucru ca ceva firesc pentru un dramaturg, contemporanii lui Caragiale au fost însă de altă părere. Iată ce scrie Cella Delavrancea în „Dintr-un secol de viață”: ,,Se bea mult la berăria lui Caragiale, dar se plătea puțin, și numeroși erau cei care spuneau Ťla revedere, nene Ianculeť fără să achite consumația, își amintește Cella Delavrancea (Dintr-un secol de viață, București, Edit. Eminescu, 1987, p. 32)
‘L-am văzut în berăria lui. Nimic nu-mi arăta pe autorul ,,Nopții furtunoase’ printre chelnării care împărțeau bere și cârnați cu hrean. Un prieten mi l-a arătat. În timpul cât am stat acolo un bețiv striga mereu (…) și artistul nostru, scepticul-blazatul Caragiale, luă pe bețiv de umeri, îi zâmbește prietenește, îi dădu o halbă de bere și îl liniști’, scrie un ziarist al timpului.
‘Acesta a fost, în esență, Caragiale „comersantul”, un om generos cu oamenii simpli, cu cei pe care soarta îi hărăzise să vină în contact cu el. Apoi, mai era plăcerea de a fi „acolo”, veșnic în mijlocul lor, de unde veneau ideile, situațiile, limba aceea plină de pitoresc și savoare, loc în care ,,Mitică’ își făcea veacul și își întâmpina prietenii’, explică scriitorul Nicolae Peneș, laureat al Academiei Române.
Caragiale a venit la Buzău în toamna anului 1894. Presa locală a salutat prezența acestuia, mai ales că târgul era anost, iar evenimentele mondene erau rare. ‘Amintim cu deosebită plăcere că d-nul I.L. Caragiale, distinsul nostru autor dramatic, a luat în întreprindere restaurantul din gara Buzău cu începere de la 15 noiembrie anul acesta. Ne place să credem că toți cei care vor vizita acest restaurant vor rămâne mulțumiți, nu numai de excelentele mâncări pe care oricând le poți găsi acolo, dar și de fericita ocaziune de a fi în contact cu neîntrecutul autor al pieselor ,,O scrisoare pierdută’, ,,O noapte furtunoasă”, ,,Năpasta”, ,,D-ale carnavalului”. Mai înainte de orice, cât de prețios, lupta pentru existență’, scrie ziarul Liberalul în numărul din 8 noiembrie 1894.
Șederea la Buzău a marelui dramaturg a fost de scurtă durată, între 15 noiembrie 1894 și 15 noiembrie 1895.
‘Deși presa locală îi va face cu oarecare undă de malițiozitate o publicitate (vezi ‘Liberalul’ — 1894 și ‘Ordinea’ — 1895) afacerea sa va merge din ce în ce mai prost, obligându-l pe nenea Iancu să se împrumute la negustorii locali’, ne-a spus scriitorul Nicolae Peneș, autorul unei cărți dedicate ‘sejurului’ buzoian a marelui dramaturg.
‘În penultima lună a anului 1895, Caragiale va abandona restaurantul gării din Buzău ‘plătind cu un pian, o bibliotecă și un șifonier scoase la licitație în grădina publică, pe creditorul I. Goldfeld, iar Tribunalul din Buzău îl va urmări, de asemenea, pentru polițele neachitate creditorilor săi’, a mai explicat Nicolae Peneș.
Numai în cursul lunii martie 1895 Caragiale avea trei ,,polițe protestate’ în valoare de aproape șase sute de lei, cărora li se adaugă încă una, emisă de același Tribunal în luna iulie 1895 în valoare de 200 lei.
Nenea Iancu a stârnit compasiunea unor confrați: ‘Bietul Caragiale! Să fii cel mai bun scriitor al țării și negustor la Buzău, să n-ai 200 de lei pentru a achita polița (…) asta desigur este cea mai genială ironie a soartei!’, scria Scipione Bădescu.
