Pădurea Crâng este o parte din vechiul codru al Vlăsiei, pădure seculară, și se află situată în partea de sud-vest a municipiului Buzău.
Pădurea Crâng are o suprafață de 189 de hectare, din care 179 de hectare sunt administrate de Direcția Silvică, iar zece hectare, parcul propriu-zis, se află în proprietatea Primăriei municipiului Buzău.
De Parcul Crâng se leagă multe din marile evenimente istorice ale orașului de pe râul Buzău. Parcul Crâng și stejarii săi multiseculari au fost făcuți celebri de pictorul Ion Andreescu, profesor de desen în perioada 1872-1878 la Seminarul teologic și la Gimnaziul de băieți din Buzău. Înainte de a pleca la Paris, Ion Andreescu a pictat câteva din cele mai cunoscute lucrări ale sale, Stejarul, Bâlci de Drăgaică, ș.a.
„Pădurea Crâng, rămășiță din vechiul codru al Vlăsiei, a fost pomenită în hrisoave odată cu Buzăul, de aceea se poate afirma că cele două sunt nedespărțite”, a declarat pentru AGERPRES Ionel Stănuță, consilier la Direcția pentru Cultură Buzău.
Braniștea sau Crângul Buzăului este atestat încă din timpul domniei lui Radu cel Mare (1495-1508). În anul 1500, domnitorul înzestrează Episcopia Buzăului cu 600 de pogoane de pădure, teren ce cuprindea și Crângul din prezent. Radu de la Afumați, prin documentul din 8 septembrie 1525, acorda Episcopiei dreptul de a tăia lemne pentru nevoile ei din „Braniștea Domnească”, câte patru care pe lună. La 1540, Radu Paisie poruncește ca Braniștea să fie hotărnicită. Domnitorul Alexandru II Mircea, într-un document din 23 octombrie 1568, numește Braniștea „Crângul Târgului”, prima atestare cu acest nume. În 1714, domnitorul Constantin Brâncoveanu dă poruncă pentru protejarea Braniștei de la Buzău.
Începând cu 1828, Crângul este folosit pentru prima oară de locuitorii orașului ca loc de promenadă, fiind tot în proprietatea Episcopiei Buzăului. În anul 1850, domnitorul Barbu Știrbei atribuie o parte din Crâng orașului pentru a servi drept grădină publică. Hotărârea domnitorului Barbu Știrbei, confirmată prin ordinul nr. 3.745/1850, arată: „S-a încuviințat darea acestui Crâng pe seama orașului, în care s-a și înființat o grădină pentru petrecerea publicului cu cheltuială din fondurile comunei”.
În anul 1855, Episcopia este obligată prin acțiune judecătorească să recunoască drepturile orașului asupra Crângului. Primarul orașului Buzău a prevăzut în buget fonduri pentru înfrumusețarea Crângului: plantarea unor luminișuri, deschiderea unor alei, înființarea unui bufet în 1852, dărâmat în 1897, când se construiește un restaurant cu o arhitectură inspirată din zona Chiojdului, ce se închiria prin licitație publică (restaurantul „Parcul Trandafirilor”, azi restaurantul „Crâng”). În 1859, primăria avea șase muncitori angajați pentru executarea lucrărilor necesare în Grădina Publică din Crâng, sub conducerea grădinarului Iohann Wandlik. În raportul 3.869/1875 al Primăriei orașului Buzău către Ministerul de Interne se face o prezentare a Crângului, potrivit daniei din anul 1500 al lui Radu cel Mare, cel care a înființat Episcopia Buzăului cu mitropolitul Nifon al II-lea la 1500, către Episcopia Buzăului ca prima rezervație naturală din Țara Românească.
În 1880, consilierii „comunei” Buzău solicită primului-ministru I.C. Brătianu ca Parcul Crâng, care trecuse din proprietatea Episcopiei în cea a statului, să revină „în folosul comunei”. La propunerea primului-ministru, parlamentul a aprobat în ședința din 29 ianuarie 1881 trecerea Crângului în proprietatea orașului.
Din 1896, Bulevardul I.C. Brătianu, denumire în cinstea primului-ministru, actualul bulevard Nicolae Bălcescu, a fost și rămâne artera cea mai îndrăgită de buzoieni. La sfârșitul secolului al XlX-lea, artera de circulație avea cinci benzi, banda principală în centru, pe care circulau calești, trăsuri, docare, căruțe; două benzi, în stânga și în dreapta celei principale, care erau pentru pietoni, iar pe celelalte două, exterioare, se circula călare.
În anul 1887, în Parcul Crâng sunt reamenajate drumurile de acces, se deschid altele noi, se taie arborii uscați și se sapă un șanț de protecție în jurul Crângului. Edilii au plantat 937 arbori, între care 208 mesteceni și 537 castani sălbatici, aceștia fiind amplasați în lungul bulevardului și în Crâng și 20 de tei. În Crâng erau atunci capre sălbatice.
Din anul 1892 s-au amplasat de-a lungul bulevardului 40 canapele, alte 40 fiind aduse în 1908. Principalele lucrări ce s-au făcut în Crâng în perioada 1886-1897 sunt: pietruirea pereților „eleșteului”, dărâmarea bufetului vechi și construirea altuia nou din zid, deschiderea șoselei din fața Crângului, construirea primului rezervor în vederea alimentării cu apă a orașului, montarea conductelor de aducțiune a apei în lungul bulevardului, construirea pavilionului pentru muzică, amenajarea singurei insule ce exista atunci, cea de lângă Rezervorul de apă și construirea podului de legatură cu ea, construirea unui pavilion pentru fanfară, pietruirea malurilor „eleșteului”.
Tot în această perioadă în Crâng se instalează trei grupuri statuare: „Leu și căprioară”, „Leu și mistreț”, „Călăreț atacat de leu”. Acestea au fost realizate prin turnare din fontă de firma Kelhauer din București, sculptor C. Masson, în anul 1896. La sfârșitul secolului al XX-lea, Parcul Crâng a mai fost mobilat cu câteva lucrări de artă. În 1972, în Parcul Crâng a fost dezvelită statuia primului poet român modern, Vasile Cârlova, buzoian prin naștere, realizată de sculptorul Gheorghe Coman, iar în 1979, sculptura din piatră de Măgura, instalată lângă lac, operă a sculptorului Florin Codre. În toamna anului 1976, cu prilejul sărbătorii a 1.600 de ani de la prima atestare documentară a Buzăului (376-1976), în Parcul Crâng s-a ridicat Obeliscul „Buzău 1600”, înalt de 26,80 m și cu o fundație de 14 metri, placat cu travertin și ornat cu basoreliefuri, operă tot a sculptorului Gheorghe Coman.
În toamna anului 1872 un proaspăt profesor de desen făcea senzație în Buzeu, viitorul Buzău, un târg tradițional de la Curbura Carpaților. Cu planșele și șevaletul în spate, tânărul pictor, melancolic și retras, străbătea alene aleile cu castani de pe Bulevardul Parcului și se oprea pe malul unui lac înconjurat de stejari multiseculari. Era viitorul mare pictor, Ion Andreescu.
Profesorul de geografie Basil Iorgulescu, de la gimnaziul de băieți din localitate, i-a explicat mai tânărului său coleg că peisajele sunt unice, pentru că aceștia erau ultimii copaci din celebrul Codru al Vlăsiei, pădure care a fost adăpost și sursă de hrană timp de aproape două milenii de ani pentru cei care se vor numi în timp români.
Orașul Buzeu, viitorul Buzău, abia ieșise dintr-un medievalism vetust și tulbure, ars din temelii de mai multe ori și refăcut de fiecare dată cu modestie, pe măsura temerii de campaniile de jaf ale turcilor și tătarilor din raiaua Brăilei. Mulți târgoveți păstrau vie în memorie un episod dintr-o perioadă apropiată lor. Într-o campanie de jaf, turcii și tătarii au ocupat un sat de câmpie din apropiere, Smeenii, iar toată suflarea așezării, copii și bătrâni, fără excepție, a fost luată într-o robie fără cale de întoarcere.
La acel sfârșit de veac, la Buzău au început să apară construcțiile solide din piatră, iar orașul a început să se populeze cu oameni de inițiativă, aromâni din Peninsula Balcanică, negustori greci sau grădinari bulgari și sârbi. După lichidarea raialei de la Brăila, târgoveții trăiau din plin aventura deplinei libertăți, mai ales că țara se afla la un pas de independența deplină.
Iată cum descrie orașul acelor vremi un coleg de breaslă, profesorul Dumitru Nitzulescu: „Strada Târgului, un iarmaroc continuu, căci mărfurile erau etalate pe tarabe, în plin trotuar. În ziua târgului săptămânal, peste 1.000 de căruțe, aducând săteni din tot județul împiestrițau orașul și-i dădeau animație”.
„Este uimitor cât de familiar i-a devenit Buzăul marelui pictor Ioan Andreescu în răstimpul scurt (1872-1878) cât a locuit aici. Deși pentru o viață de 33 de ani, șase ani de maturitate artistică sunt esențialul. (…) În momentul când pictorul pleca la Paris, el era un artist pe deplin format, iar dacă noi, astăzi, prin absurd, am fi lipsiți de zestrea ulterioară de lucrări, tot am putea spune că, prin ceea ce a pictat și a desenat la Buzău, Andreescu rămâne unul din cei mai mari pictori ai românilor”, a consemnat scriitorul Corneliu Ștefan într-un crochiu despre stejarii pictorului Andreescu pictați în Parcul Crâng.
Târgul și ținutul care-l întâmpinau la 1872 pe proaspătul profesor de desen erau centrul cu case cenușii, masive și greoaie, lipsite de orice element de arhitectură, animat de o mulțime văzută în același registru de culoare, ca un peisaj fără viață, în cele două lucrări „Piața la Buzău” și „Strada în Buzău”.
Doar când va evada spre margini, peisajele sale capătă caratele geniului său, Crângul în ipostazele lui neprimitoare, desfrunzit, înnoroit, iazul morilor traversat de un pod de piatră în dezagregare, casele de mahala, izolate, abia ridicate din stadiul de bordeie, casele ciurarilor din Simileasca.
„Stejarul” este una din capodoperele sale. Compoziția, bazată pe contrapunctul dintre masele solide ale vegetației și cerul adânc, este dominată de verticala impunătoare a copacului. Mișcarea pe care diferențele de cald și rece ale tonurilor o imprimă materiei, demonstrează o rafinată știință a construcției plastice.
